Adopția – o provocare?

pozabig

Teoria atașamentului

Esențială pentru înțelegerea comportamentelor pe care le manifestă copiii, este înțelegerea teoriei atașamentului: “o legătură afectivă între doi indivizi, care dăinuiește prin spațiu și timp și servește pentru a se alătura emoțional unul altuia.” (Klaus & Kennell, 1976).
Atașamentul dintre un copil și mama sa începe în timpul sarcinii, se dezvoltă în copilărie și pune o bază pentru relațiile sale viitoare. Copiii cu un atașament care le conferă siguranța vor răspunde pozitiv altor copii, au bune abilitați sociale, un nivel ridicat de stimă de sine, fac față eșecurilor și au abilitatea de deveni independenți.
În cazul în care un părinte nu a fost în măsură să dezvolte această legătură, copilul poate dezvolta probleme de atașament. Unele studii au indicat că, mai mult de 40% dintre copiii de vârstă școlară pot avea un anumit grad de dificultate în formarea atașamentelor. Copiii pot prezenta aceste dificultăți în numeroase moduri: aceștia pot fi extrem de atașați de părinți, codependenți, pot fi speriați de respingere având tendința de a mulțumi pentru a nu fi puși în situația de a fi respins. Acest atașament defectuos se poate manifesta printr-un comportament haotic, imposibilitatea de a relaționa cu cei din jur. În cazul în care copilul a fost expus neglijenței, abandonului, unor traume, abuzuri sau durere, aceste dificultăți de a forma atașamente pot fi severe. Simptomele pot include sfidare, agresivitate, comportament de control, încercarea perpetuă de a obține atenția celorlalți, tendința de a minți excesiv și uneori poate chiar de a fura, manifestarea unui comportament neadecvat, în general, pentru a atrage atenția celorlalți, implicit, o manifestare care, de fapt, este un strigăt de ajutor către cei din jur.

Oamenii obișnuiau să creadă faptul că, bebelușii care au fost adoptați, acceptați imediat și iubiți în noile familii “nu ar observa schimbarea” și că toți copiii care au fost adoptați de mici sunt “norocoși”, neavând stresori externi. Drept urmare nu vor avea nicio experiență sau trăire negativă, adaptându-se fără incidente. Dar cu toate acestea, copiii adoptați atât sugarii și copiii mici, cât și cei mai mari vor avea într-o oarecare măsură experiența unei pierderi, a unei adaptări și uneori a unei traume.

În loc de tehnici parentale tradiționale, copiii adoptați necesită un tip de părinți, care este mai sensibil la nevoile lor și îi ajută să depășească aceste dificultăți de integrare în noua dinamică familială.

Deși acest lucru poate prezenta anumite probleme, a fi un părinte adoptiv este un proces care aduce aceleași satisfacții ca și unui părinte biologic și oferă stabilitate, înțelegere și casa iubitoare de care acești copii au nevoie.

Un început dificil in viață

În timpul primilor ani ai existenței noastre, ne bazăm pe părinții noștri pentru a ne satisface nevoile fizice și emoționale.
Modul în care aceste nevoi sunt îndeplinite au un impact asupra modului în care ne cresc, asupra încrederii în sine și asupra înțelegerii lumii din jurul nostru.
Un copil căruia i se va acorda o îngrijire adecvată, este iubit și în siguranță și îi sunt îndeplinite nevoile fiziologice ( mâncare, odihnă etc.) va avea o bază solidă în crearea personalității și atingerii unui echilibru precum cel al unui adult și în managerierea vieții de zi cu zi.

Copiii adoptați au avut, de multe ori, experiența unei pierderi și uneori a unor traume. Mulți au suferit de neglijare și abandon, toți au fost separați de familiile lor ( la naștere sau în timpul vieții) și aproape toți au petrecut o perioadă într-un spațiu de tranziție ( instituție, case parentale) pâna în momentul adopției. Mulți au crescut cu sentimentul de nesiguranță, neavând bazele pentru a porni direct spre un atașament corect și un echilibru emoțional.

Completarea lacunelor și vindecarea traumei

Experiențele timpurii ale copiilor adoptați cauzează adesea confuzie, teamă și mânie. Acest lucru poate duce la un comportament care este inițial dificil de înțeles. Dragostea nu poate vindeca întotdeauna un copil rănit, este nevoie și de cunoștințe care să ofere părintelui adoptiv uneltele necesare pentru a ajuta acest proces de tranziție și adaptare. Tehnicile parentale tradiționale sunt de multe ori nepotrivite pentru copiii adoptați. ( imaginați-vă cât de înfricoșător poate fi un “time-out” pentru un copil care a experimentat neglijarea parentală ) Părinții adoptivi trebuie să își focalizeze atenția spre o manieră de interacțiune complexă, pentru a restabili nevoile de dezvoltare nesatisfăcute și a vindeca trauma. Copiii adoptați au nevoie de dragoste, înțelegere și răbdare pentru a îi ajuta să depășească dificultățile, ei au nevoie de “părinți terapeutici”. Deși părinții adoptivi vor întâlni dificultăți și provocări unice, ei vor avea în aceeași măsură satisfacții.

Adopția este un proces care se extinde pe întreaga perioadă a vieții

La fel ca și în cazul părinților biologici, adopția este un proces care se extinde pe toată durata vieții. Un copil care a fost adoptat devine un adult care a fost adoptat. Atunci când un copil devine adult, sentimentele și întrebările legate de adopția sa nu dispar, sunt parte din viața acestuia.
Adopția poate să devină un factor important în latura emoțională și în relația filozofică cu sine, atunci când adulții adoptați sunt pe cale să devină ei înșiși părinți. În acest moment, de exemplu, o posibilă lipsă de informații a trecutului medical de fond poate cauza anxietate. De exemplu, adulții adoptați se pot întreba dacă nu există o anumită boală genetică despre care ei nu știu și care ar putea fi transferată copilului.

Necesitățile copilului adoptat

Nevoi emoționale:

  • nevoie de ajutor în a recunoaște pierderea sa;
  • trebuie să înțeleagă că decizia părinților biologici nu este determinată de către copil;
  • nevoie de ajutor în procesul de învățare pentru a face față temerilor de a fi respins, să învețe faptul că absența nu înseamnă abandon, iar o ușă închisă nu înseamnă excludere;
  • nevoia de a li se acorda dreptul de a-și exprima sentimentele referitor la adopție.

Nevoi educaționale:

Cadrul didactic:

  • trebuie să înțeleagă conceptual și implicațiile adopției;
  • trebuie să fie la curent cu situația în cauză pentru a avea o înțelegere globală a implicării copilului în cadrul educațional ( în cazul adopțiilor recente);
  • trebuie să înțeleagă faptul că este necesar să studieze pentru a-l putea ajuta pe copil, în cazul în care acesta are de-a face cu situații în care adopția este dezvăluită de către ceilalți copii, pentru a manageria într-un mod competent situația;
  • trebuie să trateze copilul adoptat cu același respect, ca și pe cei cu părinți biologici;
  • trebuie să înțeleagă faptul că adopția nu este o boală sau un handicap;
  • trebuie să își recunoască propriile idei preconcepute despre adopție (în cazul în care acestea sunt prezente) și să ceară la nevoie ajutorul consilierului sau a psihologului școlar.

Nevoi parentale:

  • nevoia de părinți care sunt pricepuți la satisfacerea propriilor nevoi emoționale, liberi să se concentreze pe dezvoltarea copilului, astfel încât acesta să poată crește cu modele sănătoase;
  • nevoia de părinți care sunt dispuși să pună deoparte noțiunile preconcepute despre adopție și să fie educați cu privire la realitățile adoptării și la nevoile speciale ale familiilor adoptive;
  • nevoia ca părinții să se exprime deschis cu privire la sentimentele despre infertilitate și adoptare, producând astfel o legătură de intimitate între ei și copil;
  • nevoia ca părinți adoptivi și cei biologici să aibă o atitudine non-competitivă. Altfel, copilul va lupta cu probleme de loialitate.

Nevoi spirituale:

  • trebuie să fie învățați că, familia se formează și prin adopție, nu doar prin naștere;
  • trebuie învățați că au valori intrinseci, ca orice ființă umană;
  • trebuie să înțeleagă că, uneori răspunsurile la întrebările referitoare la adopție nu vor fi satisfacătoare.

Articol de dr. Sandra O’Connor

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.