Copilul – propria sa persoana

copilbig

Notă introductivă

Mi s-a sugerat să vă scriu articole mai complexe, care nu pot fi identificate în cărţi de specialitate. Voi cereţi, noi vă dăm 🙂

COPILUL – PROPRIA SA PERSOANĂ

În general, când o femeie naşte un copil, “are” un copil. Din prima clipă a vieţii sale, acest copil este încadrat semiotic într-o nişă aparte, o nişă a posesiunii. Ne aparţine, este al nostru. Nu cred că putem identifica de unde porneşte acest sentiment de posesiune. Poate din faptul că, acest copil este o responsabilitate de durată, poate că ne simţim datori să îl învăţăm ceea ce este bine, în urma percepţiilor şi a experienţelor noastre, Şi poate, considerăm că, până când acest copil va deveni un produs finit, gata de a înfrunta viaţa de zi cu zi şi lumea complexă în care trăieşte, el sau ea ne este în posesie.

Unde se termină graniţa unui adult responsabil de creşterea unui copil şi unde începe teritoriul propriei persoane? Cum alegem ca părinţi ceea ce ni se pare corect sau incorect, drept sau nedrept?

Răspunsul este destul de simplu, chiar dacă are multiple componente.

Această separare începe în locul care este specific fiecărei familii. Ceea ce alegem pentru copilul pe care îl creştem şi îl educăm ne este specific, ne este subiectiv confortabil şi ne caracterizează. Însă, întotdeauna, indiferent de apartenenţele şi alegerile noastre ( ale adulţilor) politice, economice, morale şi etice, trebuie să înţelegem necesitatea de a permite formarea unei individualităţi proprii.

Fericirea şi echilibrul unui adult provin în mare parte, din capacitatea lui de a înţelege şi de a rezolva corect situaţiile în care se află, din abilitatea de a evita pe cât posibil situaţiile impuse şi de a alege situaţiile în care se poate dezvolta ca individ. Copiii ”noştri” sunt doar temporar în această condiţie de copil, pentru mare parte a vieţii, ei vor fi adulţi, ce vor încerca să se integreze ( sau să se identifice în singurătate), să fie fericiţi, să îşi aleagă un ţel, un vis, o nişă în care să fie ei înșişi. Când îi învăţăm ce înseamnă să fii tu însuţi? Când îi învăţăm că este în regulă să fii tu însuţi? Când îi învaţăm că este preferabil să ai încredere în tine, în ceea ce simţi şi în ceea ce gândeşti? Când îi învăţăm? Ce îi învăţăm sau cum îi învăţăm?.

Aici subiectul devine mai sensibil. Suntem toţi specialişti în propria persoană. Unii dintre noi avem control asupra acestei entităţi, alții încearcă să obţină controlul propriei persoane și reușesc doar pentru moment. Un copil trebuie învăţat din primele secunde de viaţă un lucru extrem de important pentru dezvoltarea sa : încrederea. Dacă ar fi să ne ghidăm după tabelul lui Erikson, în primele luni de viaţă încrederea trebuie să fie în lumea din jurul său, apoi ea trebuie să se îndrepte spre propria persoană.

Reuşim ca părinţi să facem acest lucru? Să îi dăm copilului suficientă libertate pentru a lua decizii, pentru a avea încredere în propria persoană? Da şi nu. Copilul, în general, este direcţionat din oficiu în anumite direcţii: religia familiei, ritualurile familiei, concepţiile de viaţă ale familiei. Indiferent ce luăm ca şi punct de reper, indiferent dacă avem o familie permisivă sau strictă, copilul este direcţionat de către adulţi în partea care este specifică mediului de provenienţă. Un copil dintr-o familie libertină va alerga în cafenele ( poate), iar unul dintr-o familie mai strictă nu va putea ( din nou poate) să exploreze atât de mult ca cel menţionat anterior. Ambele stiluri educaţionale au avantaje şi dezavantaje, pe care nu le vom discuta noi acum, deoarece sunt, după cum am menţionat, specifice şi benefice familiei în cauză. Dacă această graniţă între noi şi copilul “nostru” ar fi o linie desenată cu cretă, am putea identifica uşor momentul în care copilul va trece în partea în care îşi exercită independenţa şi dreptul la propria decizie asupra gândurilor, sentimentelor şi crezurilor sale. Această limită nu este o linie trasată vizibil. Este o graniţă flexibilă, nedeterminată, stabilită de noi în funcţie de situaţia în care ne aflăm. În fiecare situaţie, trebuie ca un părinte să îşi ofere câteva secunde de reflecţie, în care să pună în balanţă necesitatea de a aduce propriile judecăţi de valoare în decizia copilului său. Înainte de orice decizie, care are în centru ceea ce un copil, de orice vârstă , trebuie să simtă şi să gândească, e necesar să reflectăm profund la faptul că responsabilitatea noastră, ca părinţi, nu este să îi dirijăm, ci să le oferim exemple, sugestii şi să îi ajutăm să îşi controleze sentimentele, emoţiile, într-un fel care le este specific şi confortabil. În fiecare moment în care ne oferim câteva secunde pentru a decide ceea ce este bine pentru un copil, trebuie să ne gândim la “ceea ce e bine”, fără a ne pune pe noi în ecuaţie sau pe cei din jurul nostru, pe care, uneori simţim nevoia să îi mulţumim. În dezvoltarea propriei persoane, cel mai important factor este chiar el, COPILUL.

 Dr.Sandra O’Connor

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.