Copilul si santajul emotional

ARTICOLBIG

Am auzit mult prea des adulți spunând că sunt șantajati emoțional de către copii. Este adevărat? Nu este adevărat? Dacă tot spulberăm mituri, să-l spulberăm și pe acesta. Copilul NU este o ființă machiavelică, iar rolul său nu este acela de a își manipula realitatea într-o manieră în care părintele este dezavantajat. Scopul unui copil, la fel ca al oricărei ființe umane, este să își manipuleze realitatea în așa fel încât să îi facă plăcere să trăiască în ea. Este ceea ce vrea copilul detrimental? Modul în care se comportă îi creează lui și celor din jurul său dificultăți?Orice manifestare comportamentală este învățată. Spre deosebire de caracteristicile personalității, de ceea ce moștenim genetic, comportamentul este modificabil. Dovada? Există psihologi!Lăsând gluma la o parte, modul în care reacționam la mediul înconjurător sau la senzațiile interne este reprezentat de către modul în care ne comportăm. Există mai multe modalități de învățare: prin exemplu, prin deducție, prin teoretizare. Există un secret al comportamentului perfect? NU. Dar aș vrea să facem o reducere la absurd a afirmației de mai sus. Eu, ca adult specialist în medicină comportamentală, nu am o înțelegere totală și un control complet asupra trăirilor și al comportamentului propriu. Nu presupunem că acest univers se raportează la comportamentul meu, dar voi porni în această reducere la absurd analizând propria-mi persoană. Având în vedere că eu, uneori, având toate cărțile câștigătoare în mânecă, nu reușesc să mă raportez complet la condiționări comportamentale, cunoscând consecințele generale și personale(sociale și emoționale), cum aș putea pretinde că un copil, care nu are nici capacitatea cognitivă, nici bagajul de memorie cristalizată(amintiri, reguli învățate, experiențe anterioare, trial and error), nici capacitatea de manageriere a emoțiilor, să poată alege, în majoritatea situațiilor, soluția corectă? Șantaj emoțional sau semne de întrebare? Șantaj emoțional sau necesitatea intervenției și protecției parentale? Experiența ne învață că individul care încearcă să își manipuleze realitateanu este mulțumit de ea. Încearcă copilul să facă acest lucru? Nu este multțumit de realitatea sa? Cum îi întâmpinăm ca părinte aceste “doleanțe”? Avem mai multe modalități de răspuns: în funcție de ceea ce noi considerăm că este bine şi ceea ce considerăm că este necesar (și mult prea puțin în funcție de necesitățile copilului).

     Mda, sună bine, dar copilul meu se trântește pe jos în mijlocul magazinului pentru că eu încerc să îi explic frumos de o jumătate de oră faptul că nu vom cumpăra o cutie de Lego. Exact și punctual, cum pot să aplic eu ceea ce scrie mai sus? Ce concept filozofic sau educativ se pliază pe faptul că am un copil de trei ani rostogolinduse pe jos urlând, pentru că vrea ceva ACUM, iar toți cei din jurul meu ne privesc? Vă explic.

     O eroare pe care individul o are în interacţiunea cu un alt individ(fie interacţiuneapărinte/copil, iubit/iubită, mamă/tată ș.a.m.d.), este faptul că presupunem că așteptările noastre sunt soluția problemei. Chiar dacă persoana cu care interacționăm reacționează așa cum ne dorim noi, există posibilitatea ca noi să nu fim în realitate satisfăcuți cu soluționarea problemei, ci cu faptul că celălalt a recționat cum am vrut. Atunci când copilul se trântește în mijlocul magazinului, ce ar fi dacă de data aceasta să ne gândim la ceea ce simțim noi, nu la ceea ce simte el? Ar fi acesta un gest egoist? Nu. Ar fi soluția problemei. Să încercăm să reparăm sentimentele și comportamentul cuiva după propriile interpretări sau așteptărieste imposibil, dar să înțelegem și să controlăm propriile emoții și comportamente este realizabil.

     Ce are de-a face ceea ce scriu eu acum cu șantajul emoțional? Să vă explic. Copilul, iubitul, soțul, partenerul nostru (în general persoana care stă lângă noi cel mai mult şi are motive de interes personal pentru a fi atenți la nevoile, dorințele și reacțiile noastre), vor învața de la noi un mod de comunicare. Cum? Simplu.

     Dacă de fiecare dată când sparg un pahar adunăm dupa ei, ei identifică: mama adună paharul spart în majoritatea cazurilor, ca atare dacă ea nu îl adună și mă ceartă nu este o consecință naturală a lucrurilor, am dreptul de a reacționa într-un mod în care să obțin consecința naturală. Nu își asumă nici o responsabilitate a actului.

     Dacă de fiecare dată când sparg un pahar îi certăm, ei identifică: spargerea paharului îmi aduce consecințe negative(atenție mare, nu ceea ce crede părintele, că spargerea paharului este un lucru rău!), ca atare trebuie să reacționez într-un mod în care să reduc sau să evit consecințele negative. Știu că au declanșat un proces negativ, dar nu își asumăo responsabilitate conșientă, ci responsabilitatea le este impusă(ca atare luptă împotriva ei).

     Dacă de fiecare dată când sparg un pahar le explicăm ce trebuie făcut ca pe viitor să nu se mai spargă pahare, ei identifică exact asta. Am greșit, trebuie să învăț ce să fac pentru a nu mai sparge pahare, iar atunci când sparg un pahar simt responsabilitatea actului.

     Noi avem o influență majoră în modelarea comportamentală a copiilor noștri.Pot ei să fie mici “șantajiști emoționali”? Nu, dar subliminal ei pot să proiecteze în interacțiunile cu noi modul în care NOI, ca adulţi, abordăm situațiile.

     În concluzie, NOI, părinții, suntem cei care șantajează emoțional. Iar partea bună este faptul că noi putem schimba acest mod de interacțiune printr-o simplă decizie.Care este această decizie? Spuneam mai devreme, în articol,în momentele de criză ar fi util să ne analizăm propriile sentimente. Ce simțim atunci când copilul se aruncă urlând în mijlocul magazinului? Suntem frustrați, furioși, dezamăgiți, speriați, rușinați, ne simțim copleșiți? În momentul în care ne identificăm sentimentele, să identificăm rezultatul pe care îl vrem și mai mult să identificăm dacă rezultatul pe care îl vrem ne rezolvă problema. Să luăm, de exemplu, două soluții posibile: să nu mai plângă copilul sau să nu ne vadă toată lumea. Care ar rezolva cu adevărat problema noastră? Să identificăm faptul că ne irită plânsul copilului pentru că suntem obosiți și grăbiți, încercând apoi să îl liniștim arătându-i că este iubit și acceptat oricând, sau să îl repezim sau să fugim din situație fără a o soluționa, pentru a evita privirile celorlalți? Evident, soluția eficientă este, întotdeauna, cea care va avea efect pe termen lung. În acest caz, să ne înțelegem sentimentele și să liniștim copilul.

     Ce facem noi în fiecare zi? Ne învățăm copiii (uneori voit, uneori pur şi simplu prin comportamentul nostru zilnic) să își gestioneze emoțiile și sentimentele. Ce fac ei? Ceea ce îi învățăm noi.

Articol de dr. Sandra O’Connor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.