Interviu György Gáspár, despre mindfulness

Pe 26 septembrie, va avea loc ediția cu numărul 5 din seria de conferințe de parenting „Echilibru și armonie când avem copii?”. Tema abordată va fi „Mindfulness pentru părinți”. Evenimentul se va desfășura între orele 10:00-14:00, la Hotelul Grand, situat în Piața Victoriei nr. 28-30, Tîrgu-Mureș.

GyorgyGaspar

Invitatul nostru de la București, György Gáspár, va susține o prezentare amplă cu titlul „Mindfulness pentru părinţi: cum readucem armonia în relaţia părinte-copil”.

György Gáspár este psiholog clinician și psihoterapeut, licențiat în psihologie la Universitatea „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. Membru al Colegiului Psihologilor din România, a finalizat diferite cursuri de specializare în intervenții cognitiv-comportamentale și deține formare de lungă durată în Hipnoterapia Ericksoniană, Terapia de Familie și Psihoterapia Integrativă.

Speakerul ne-a oferit în avanpremieră câteva informații prețioase. Vă invităm să îl cunoașteți și în persoană, pe 26 septembrie!

1. Cât de important este să fim prezenți conștient sau să ajungem în starea de mindfulness?

Din perspectiva mea, de psiholog clinician şi psihoterapeut care zi de zi se întâlneşte cu suferinţa sufletească a familiilor din România, prezenţa conştientă a părintelui este prioritatea numărul unu atunci când vine vorba despre construirea şi menţinerea unor relaţii sănătoase cu copiii. În 2015 ştim, fără nicio urmă de îndoială, că maniera în care adultul este prezent alături de copil influenţează atât dezvoltarea tiparului de ataşament, cât şi structurarea creierului şi obiceiurile celui mic de relaţionare, mai exact suntem „sculptori de suflete” – fără să conştientizăm acest lucru. Este esenţial ca noi adulţii să nu ne mai ascundem în spatele neştiinţei şi să ne activăm curiozitatea, deschiderea, capacitatea de acceptare şi compasiunea, pentru a arunca o privire prietenoasă în interiorul nostru şi a ne asuma rănile emoţionale dobândite în trecut, pentru a putea trăi cu adevărat prezenţi atât în relaţia de cuplu, cât şi în relaţia parentală. Este adevărat că noi românii suntem mai degrabă obişnuiţi să fugim de înţelegerea şi cunoaşterea de sine, şi să ne pitim în spatele unor armuri mentale de genul „ce rost mai are să răscolim trecutul, dacă acesta nu poate fi schimbat”, fără să observăm că această atitudine, superficială, ne blochează nu doar întâlnirea cu durerile interioare, de care vrem să fugim, dar şi capacitatea de a simţi darurile unei vieţi trăite din toată inima. Este adevărat că prin practicarea stării de mindfulness nu putem schimba trecutul, însă îl putem integra într-o manieră conştientă care să ne permită libertatea de a nu-i mai fi prizonieri.
Adesea ne surprindem în situaţia în care copilul nostru face sau nu face ceva, de exemplu ne etichetează sau refuză în mod repetat să se implice într-un comportament anume, şi noi, de parca am fi intraţi în transă, reacţionăm ca arşi – fără să mai avem niciun control asupra a ceea ce spunem sau facem. Ba mai mult, după câteva secunde mai şi tipăm din toţi rărunchii cu mesaje de genul: „Uite ce-mi faci! Mă înnebuneşti” – doar că acestea sunt vocile inconştienţei noastre şi al unor leziuni emoţionale, neprocesate, aduse din copilărie. Acestea sunt ale noastre, nu copilul ne face să ne simţim în acest fel, este reacţia noastră la ceva ce nu a fost conştientizat şi integrat în propria poveste de viaţă. Iar practica sistematică a stării de prezenţă conştientă ne ajută să înţelegem că aceste reacţii pot fi înlocuite cu răspunsuri comportamentale intenţionate, ne-automate şi bine gândite. Despre cum putem face asta, promit să vă povestesc pe 26 septembrie când ne vedem la Tîrgu Mureş.

2. Cum ar trebui să începem procesul către starea de mindfulness sau prezență conștientă? De ce pași ar trebui să ținem cont pentru început?

Primul pas este ca mintea noastră să primească informaţia corectă cu privire la conceptul de mindfulness, mai apoi, de cele mai multe ori, urmează respingerea printr-o serie de comentarii mentale de genul: „ce prostie”; „asta poate funcţiona doar la cei care nu au copii, sau au timp căcălău”. Din practică ştiu că toate acestea sunt reacţii normale prin care mintea umană refuză schimbarea, de aceea am învăţat că aceste gânduri este bine să le aceptăm. Pasul al doilea este să începem să citim despre cum trăiesc alţii starea de prezenţă conştientă, spre exemplu cartea „Mindfulness pentru părinţi: când fiecare zi este o binecuvântare” scrisă de Myla şi Jon Kabat-Zinn, este un ghid extrem de util pentru adulţii novici în ceea ce priveşte această practică. Mai apoi, după ce deja am depăşit rezistenţele psihologice şi am acumult o parte din informaţia necesară, urmează practica – să spun stop atunci când simt că „creierul îmi ia foc”; să respir abdominal de câteva ori; să observ ce se petrece în interiorul şi exteriorul meu, ajungând astfel să ne capacităm pentru a alege un comportament prin care să dăm dovadă de respect faţă de sine şi faţă de persoana din faţa noastră (copil, partener etc.).

3. Atunci când devenim părinți, aducem cu noi problemele din propria copilărie, care pot influența modalitatea de creștere a copiilor noștri. De ce anume trebuie să fim conștienți pentru a evita să-i implicăm pe cei mici în problemele noastre nerezolvate?

O călătorie către inima noastră este cea mai potrivită strategie pentru a ajunge la durerile uitate ale copilăriei. În această călătorie, cu un impact revelator semnificativ, este important să ne manifestăm curajul, auto-compasiunea şi conectarea – pentru a putea ajunge la sâmburele problemelor noastre. De curaj avem nevoie pentru a ne putea deschide şi a înţelege ce s-a întâmplat cu noi „acolo şi atunci”. Fără auto-compasiune procesul de cunoaştere nu are nicio valoare, deoarece acesta trebuie dublat de blândeţe şi bunătate faţă de sine. Înţelegere propriei persoane este importantă, însă iubirea de sine în acest proces personal este esenţială. Iar atunci când ne-am întâlnit cu „întunericul” din noi, avem nevoie de cineva, care să ne vadă, să ne asculte şi să ne simtă – pentru a punea să constuim astfel mai uşor propria poveste de viaţă, prin puterea relaţiilor interumane.

4. Din punct de vedere al relației cu copilul, în ce măsură îl afectează pe părinte programul încărcat și orele multe petrecute la serviciu?

Deseori ca părinţi suntem „furaţi” de trecut şi de avalanşa de responsabilităţi de la locul de muncă. De curând am făcut o mică cercetare pentru a vedea ce nevoie verbalizează, cel mai frecvent, copiii pe care-i întâlnesc atât în context terapeutic, cât şi la diferite ateliere sau vizite în şcoli – iar pe locul întâi se află „dorinţa ca mama şi tata să aibă mai mult timp pentru mine, să vină mai repede acasă şi să-i văd mai des”. O altă durere foarte mare, pe care de această dată am văzut-o în ochii părinţilor, este atunci când aceştia conştientizează că exact această prezenţă a persoanei de ataşament le-a lipsit şi lor în copilărie. Atunci când observă un tipar care se repetă şi care este transmis „moştenire” de la ogeneraţie la alta. Desigur nu este genul de moştenire pe care ne dorim să-l transmitem nepoţilor şi strănepoţilor noştri, dar fără să conştientizăm, ca adulţi, am ajuns să-i privăm pe copii de lucrurile de care am fost şi noi văduviţi în copilărie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.