Sa intelegem agresivitatea PARTEA I

bigaerticol

Atunci când ne gândim la agresivitate, mintea ne fuge spre un termen care implică următorii factori: nedreptate, intoleranță, vătămare, abuz.

AGRESIVITÁTE s. f. 1. însușirea de a fi agresiv. 2. (psih.) comportament ostil, destructiv al unui individ. “(1).

Mă îndoiesc de faptul că, atunci când un părinte utilizează tehnici de disciplinare care includ agresivitate, el identifică acest comportament ca atare. Probabil, acel părinte refuză sau nu reușește să identifice faptul că :”o pălmuță peste fund”, un tras de păr, un ton amenințător, o bruscare atunci când aplică un tratament punitiv, reprezintă, în diverse ambalaje, o vătămare fizică sau emoțională a copilului său. Acest părinte, printr-un gest demonstrativ, exercită putere sau își manifestă frustrarea. Cu siguranță, aceste fraze sunt deja citite cu o sprânceană ridicată de către părinții care utilizează disciplina punitivă. Înainte de a ne închide canalele de comunicare, aș vrea să vă rețin atenția cu un joc de schimb de rol. Dacă la finalul acestui exercițiu răspunsul vostru este ” Da, agresivitatea este constructivă!”, accept cu drag argumente. Dacă nu, vă invit să pornim împreună la drum și să găsim alternative, în articolele următoare.

Joc de rol:

În casa dumneavoastră, cheile trebuie ținute pe masa din bucătărie, în partea stângă.

Soțul dumneavoastră ( prietenul, iubitul, partenerul, sora etc.) vrea să plece la cumpărături și are nevoie de chei. Cheile sunt de negăsit. După o căutare îndelungată, vă aduceți aminte că sunt în buzunar. După două zile, cheile sunt iar de negăsit, le căutați fără succes o oră, erau căzute lânga scaun. Ora pierdută v-a cauzat o consecință gravă ( ați întârziat la locul de muncă.) După o săptămână, uitați să lăsați cheile pe masă. Soțul vă ceartă. Ripostați automat, spunând că nu v-ați supărat cu o săptămână în urmă, când ați întârziat. Plecați supărați amândoi. A doua zi, poate din supărare, poate din motive bine întemeiate sau din greșeală, cheile nu sunt lăsate pe masă. Pentru a rezolva situația, vă plesniți partenerul. El/ea se oprește din ceea ce face și:

  1. Spune: ai dreptate, merit asta, de acum voi avea grijă să las cheile unde trebuie.
  2. Vă lovește din reflex.
  3. Rămâne perplex.
  4. Știe exact ce a greșit, găsește cheile, își cere scuze și promite să nu se mai repete.
  5. În toate aceste cazuri, partenerul se simte ocrotit și iubit.
  6. În toate aceste cazuri, partenerul se simte dominat și forțat să rezolve situația.

Vreți să știți care este reacția majorității oamenilor la acest joc de rol? Probabil aceeași reacție ca cea pe care ați avut-o voi: “ Dar unde era cheia ultima dată ? A cui era vina?” Ce ne spune acest lucru? Ne spune faptul că, noi avem un instinct de autoconservare, care ne determină să motivăm orice gest. Pentru a ne asuma o culpă, trebuie să o identificăm, ca atare, utilizăm această “oportunitate” pentru a ne motiva gesturile. De multe ori, în momentul în care identificăm faptul că există potențialul de a greși, găsim o motivație.

Desigur, dar această situație este absurdă. Nu este același lucru să te plesnească un adult pentru ceva atât de neimportant sau să îi dau eu o palmă peste fund pentru că a fugit în fața unei mașini. Eu am reacționat cu intensitatea necesară gravității faptei.” Așa să fie? Atunci să analizăm acest aspect, transformându-l în alt joc de rol.

Joc de rol 2:

Copilul fuge în fața unei mașini. Are 5 ani și știe regulile. I-au fost repetate de sute de ori, le știe pe de rost. Trebuie să înțeleagă gravitatea situației. Strigați numele copilului, fugiți după el, vă asigurați că este în siguranță și îl plesniți ușor peste fund.

Cum este identificat gestul părintelui?

  1. Copilul recunoaște lovitura ca pe un gest de protecție.
  2. Copilul nu va mai face acest lucru, știind consecințele.
  3. Copilul va înțelege gravitatea faptei.
  4. Copilul se simte iubit și protejat.
  5. Copilul se simte inconfortabil și speriat.

Răspunsul, foarte clar de această dată, este varianta e, iar în cazuri dezavantajoase pentru dezvoltarea sa ca adult, varianta a și e.

Să le analizăm pe rând:

  1. Copilul recunoaște lovitura ca pe un gest de protecție.

De multe ori, părintele motivează verbal gesturi de acest fel ca venite “ din dragoste”, ” pentru că te iubesc”, ” pentru că îmi pasă”, dar dacă am avea câte un cucui pentru fiecare dată în care cuiva i-a păsat de noi, nu am mai avea cum să ne punem căciulă

Lovitura aplicată unui copil reprezintă un singur aspect: REACȚIA DE FRUSTRARE A UNUI ADULT, PENTRU CĂ NU A OBȚINUT UN REZULTAT AȘTEPTAT, PE LOC. Noi considerăm că am dat suficientă informație acestui copil, pentru ca el să poată aplica cunoștințele însușite. Neaplicarea acestor cunoștinţe este o sfidare, o răutate sau o incapacitate. Noi presupunem ca părinți că, copilul nostru “ ne șantajează emoțional”,”ne manipulează”, etc. Copilul a vrut intenționat să ne facă rău, să ne facă de rușine, să ne supere. Exclus. Copilul nu își începe ziua cu scopul de a irita părintele, iar pe durata acestei zile, copilul nu încearcă să își irite părintele. Copilul nu are pur și simplu capacitatea de a face totul bine în orice moment, uneori acesta greșește, nu identifică corect situația sau maniera de reacție sau poate, pur și simplu, este supărat, nervos, indiferent, plictisit ori încearcă să reacționeze diferit.

Chiar atunci când părintele nu motivează verbal gestul, copilul încearcă să îl raporteze la normalitate. Cum este părintele? Părintele ar trebui să fie iubitor și protector. Cum trebuie să fie el ca adult? Iubitor și protector. Cum este un partener? Așișderea. Ce înseamnă a fi plesnit de partenerul nostru? Înseamnă că ne iubește și ne protejează.

  1. Copilul nu va mai face acest lucru, știind consecințele.

Probabil da, dacă părintele este destul de perseverent în modul de răspuns, încât să răspundă la fiecare situație identică cu același stimul. Dar, aici vă intreb: de câte ori ajungeți într-o situație identică? Copiii nu sunt condiționati clasic, precum câinii lui Pavlov. Noi ne lovim în parenting cu situații nu IDENTICE, ci SIMILARE. În general, părintele identifică anumite categorii de comportamente, la care încearcă să reacționeze într-un fel asemănător. În acest moment, avem deja o continuitate de manipulare naturală a situației, nu cu intenție, ci pentru că se poate, deoarece este clar și evident că există posibilitatea obținerii unui alt rezultat. Copilul nu manipulează, el își explorează opțiunile, probabil oferite anterior chiar de către părintele revoltat. Cum se transformă generalizarea într-un haos educativ? Dacă în exemplul de mai sus, la jocul de rol 1, partenerul începe săplesnească pentru orice situație în care uitați să puneți lucrurile metalice la locul lor? Motivat de faptul că, ad literam, presupunem că vi s-a spus de 1.000 de ori. Cum decidem unde s-a atins punctul de maximă toleranță? Avem un barem statistic, doveditor că la a mia oară când se greșește agresivitatea salvează situația? Hai să spunem totuși că, acest copil a identificat reacția părintelui ca o permanentă consecință a unui comportament. Părintele sau atitudinea părintelui este factorul care determină comportamentul adecvat.

Dar ce se întâmplă atunci când nu sunteți acolo să aplicați aceste consecințe? Va lua copilul decizia de a nu fugi în fața mașinii de frica voastră? De frica mașinii? De frica celor care îl vor vedea și judeca? Va putea copilul să decidă pentru propriul său interes, gândind constructiv?

  1. Copilul va înțelege gravitatea faptei.

Copilul înțelege gravitatea faptei prin simpla interacțiune cu părintele. De multe ori, faptul că acest copil citește îngrijorare pe fața unui părinte este mai eficient decât un gest agresiv și abrupt. Mesajul pe care un părinte îl poate transmite non verbal copilului este mult mai puternic decât cel dialogal. Acest aspect este universal valabil în comunicare, dar nu înseamna că părintele trebuie să obțină acea privire înspăimântătoare, “ THE LOOK” , privirea care îi îngheață copilului sângele în vene. NU vrem să transmitem teroare. Vrem să transmitem: dragoste, seriozitate, protecție, îngrijorare, interes, ș.a.m.d. Pe scurt, vrem să transmitem: “Sunt aici, îmi pasă! Cu ce te pot ajuta să evităm astfel de situații pe viitor?”.

Copilul vede părintele ca pe omul care are puterea. Fie acesta bun sau rău, implicat sau dezinteresat, copilul își va identifica părintele ca pe un lider. Acest lider poate să ghideze sau să dea ordine. Ce fel de lider ești tu? Unul care conduce prin statut sau unul care îi câștigă, admirația și respectul “ subordonatului”. Copilul nu va înțelege gravitatea faptei identificate de către părinte. El va înțelege următorul aspect: “Trebuie să fiu atent sau altfel…”. Frica nu îi dă nici măcar unui adult capacitatea de a se feri de pericole. Strategiile de apărare în schimb, o fac. Fii un lider care oferă sprijin, educație, înțelegere și încredere în propriile forțe, nu un tiran!

  1. Copilul se simte iubit și protejat

Copilul nu se simte iubit și protejat când este agresat ( de către nimeni și în niciun mod). Orice gest care implică superioritatea fizică și dominanța prin forță a părintelui îl inhibă și îl oprește prin frică. Copilul știe că este iubit de către părinte, dar în același timp, ambivalența gesturilor acestuia din urmă îi dau copilului suficientă motivație pentru a-și pierde încrederea în “suprema autoritate” a unui adult. Copilul știe că el lovește la furie, la supărare sau când își pierde controlul. O mamă mi-a spus odată că ea lovește strict ca pedeapsă, fără încărcătură emoțională, doar ca un gest de avertizare. Un gest adecvat de avertizare este verbal sau vizual, nu fizic. O mangustă semnalează prin sunete apropierea inamicului sau prin gesturi de panică, nu merge spre vizuină să le dea peste cap membrilor care nu au ascultat-o, spunând: “V-am zis de o mie de ori că vine inamicul. Bagați capul la cutie odată, ca m-am săturat!” Sesizați un pericol? Protejați copilul, nu îl pedepsiți pentru reacția neadecvată. “Dar cine vorbește despre pericol??” , îmi veți spune. Voi, noi toți vorbim despre pericole. De ce reacționăm la un comportament nedorit? Pentru că vrem să îl eliminăm. Îl identificăm neadecvat, potențial periculos pentru dezvoltarea copilului, interacțiunea lui cu ceilalți oameni, pentru modul în care tratează viața, etc.

Copilul învață să accepte agresivitatea ca parte din educație de frica consecințelor, fiind prea mic pentru a verbaliza și identifica acest aspect. Copilul își formează un mod de reacție în care va începe să întâmpine agresiunea cu afecțiune, instinctiv, pentru a se proteja. A fi iubit și protejat într-o astfel de situație se reflectă în următoarele gesturi: asigură copilul că este în siguranță acum. Nu îți masca îngrijorarea. Oprește ceea ce faci pentru a explica gravitatea situației. Ia-l de mână și arată-i soluția de siguranță. Copilul caută siguranță și constanță în părinte. Lovitura, strigatul, agresiunea îi transmit următorul mesaj: “în acest moment, părintele iubitor, nu este disponibil ( a plecat din vina ta), încearcă mai târziu ( atunci când meriți să fii iubit).”

  1. Copilul se simte inconfortabil și speriat.

Nu doar un copil se simte inconfortabil și speriat în momentul în care este agresat. Nici adulții nu se simt confortabil, atunci când sunt dominați prin forță. Cum ar fi ca la locul de muncă, în loc de penalizări, să fiți admonestați, să se strige, să fiți loviți, iar în același timp să nu existe parametri clari ai obligațiilor voastre. Este extrem de important ca părinți, să înțelegem că datoria noastră nu este de a impune, ci de a explica și de a trasa acești parametri, într-o manieră în care copiii noștri să își însușească capacitatea de a îi respecta singuri. Pentru a putea avea încredere în deciziile proprii, este important ca acestui copil să nu îi fie frică. Cultivați în copiii voștri curaj, nu frică. Înțelegeți faptul că respectul, la orice vârstă se menține pe termen lung, doar atunci când este câștigat, nu atunci când este impus. Nu dresa copilul, ci educă-l, ajută-l să învețe, să crească, să se dezvolte. Ad literam, prin definiție, a obține un comportament dorit prin intervenția repetitivă și constantă, se numește condiționare clasică. Agresivitatea condiționează. Iubirea necondiționată, scuzați-mi pleonasmul…NU ARE CONDIȚII. Iubiți copiii necondiționat!

Artcol de Dr. Sandra O’Connor

Sursa foto: Pinterest

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.