Și părinții cresc

Silhouette of a happy family with children on the background of a sunset

Atunci când ne gândim la rolul nostru ca părinți, o mare parte din acest rol trebuie să includă moduri prin care noi putem obține pace și liniște, moduri prin care putem evita conflictul și suferința în viața copiilor noștri. Acest proces de a aduce liniște și echilibru este important atât pentru copii, cât și pentru părinți.
Primul pas spre echilibrul și fericirea copilului este echilibrul și fericirea părintelui. Atunci când vedem procesul parental ca pe o obligație sau un sacrificiu, șansa unei satisfacții parentale și a unei reușite autentice este minimă. Atunci când satisfacția parentală provine din dorința noastră de a ne vedea copiii realizați, împliniți, feriți de suferințe și de emoții negative, facem primul pas spre haos.

A FI PĂRINTE, NU TE ANULEAZĂ CA OM

Oricât de important este rolul nostru de mentor în viața copiilor noștri, primul pas în a fi un ghid bun este să acceptăm două aspecte importante:

1. trăirile emoționale ale copilului nu ne aparțin;
2. copilul NU este reprezentarea noastră, ci a SA.

Ce înseamnă faptul că rolul de părinte nu ne anulează ca om? Simplu. Faptul că noi, ca și copilul pe care îl avem în grijă, suntem în contină dezvoltare. În momentul în care devenim părinți nu ajungem la un punct de revelație absolută, în care deținem brusc o capacitate naturală de a oferi soluții infailibile sau răspunsuri exacte și definitive. Din contră. În momentul în care devenim părinți nu accesam din primul moment propriile compartimente de informații, ci compartimentele în care am adunat pe parcursul vieții, într-o oarecare ordine, informații primite de la alții. Pentru a vizualiza mai bine, în acel moment, avem acces la aspectele care ne-au marcat în propria dezvoltare ( atât in copilărie, cât și ca adulți).
În sertarul nostru cu informații, putem avea foarte multe date: de la abilități însușite natural, până la comportamente distructive, construite pe o structură traumatică subliminală. Mai pe scurt, ne vom da seama cu stupoare că suntem produsul expunerilor noastre și că avem mult prea puțina forță asupra acestor tipare.
Dacă am avea câte o oră în plus în viață pentru toate momentele în care ne dăm seama că ne transformăm în ceea ce nu ne plăcea la părinții noștri, în interacțiunile cu propriul copil am trăi o viață extrem de lungă.
De câte ori nu v-ați surprins repetând erorile părinților cu propriii voștri copii, dar oricât de mult ați încercat să opriți procesul, a fost un insucces? Să fim sinceri cu noi înșine. Aproape de fiecare dată când situația în care ne-am aflat ca părinte era extrem de apropiată din punct de vedere al trăirilor emoționale cu situația în care ne-am regăsit ca și copii. Absurd! – va spune rațiunea noastră. Cum într-o situație în care ne-am promis că vom proceda altfel cu propriul copil ajungem să repetăm comportamenul părinților noștri? Simplu. Ne pedepsim ca părinți. Până nu vom avea intenția reală de a lua decizii proprii în interacțiunile cu copiii noștri nu vom fi nimic mai mult decât o combinație a celor care ne-au crescut pe noi. Ca urmare, ne vom priva pe noi înșine de satisfacție parentală, acționând automat la situațiile create.
Cum scăpam de „pedeapsa” pe care ne-o aplicăm. Cum ieșim din cercul vicios?
Da, este greu de acceptat faptul că, atunci când simțim emoții negative ca părinți se întâmplă din cauză că suntem mentori din inerție. Să explorăm și mai profund acest aspect.
Într-un procent de aproape 100% doar un părinte care a fost lovit ca și copil, nefiind ghidat adecvat să își manifeste frustrarea, își va lovi propriul copil. În momentul în care vă loviți copilul ca manieră de disciplină, trebuie să vă trageți un semnal de alarmă. Evident, până în acest moment, nu aveți capacitatea ca adult de a vă manageria frustrarea, incapacitate pe care o transmiteți acum, prin expunere și repetitivitate, propriului copil. În acest moment, părintele care își lovește copilul va găsi cu ușurință argumente în sprijinul acestei metode de disciplină.
Să facem un pas în spate și să vizualizăm agresivitatea fizică. Vă propun un simplu exercițiu de logică.
A. Să presupunem faptul că lovitura oprește un comportament nedorit, învățând copilul să nu mai repete acest comportament.
B. Să presupunem că un adult are un oarecare control asupra propriului comportament, o mai buna analiză a realității. Ca atare, o capacitate sporită de a schimba un comportament nedorit.
Acum să vă ofer o situație ipotetică. Ați uitat, pentru a treia oară în această săptămână, să închideți ușa magazinului în care vă faceți cumpărăturile zilnice. La a câta abatere ați accepta ca vânzătoarea să vă agreseze fizic? Care ar fi reacția voastră în momentul în care ați fi agresați fizic? În acest moment, în timp ce citeați acest exercițiu ați gândit ceva asemănător: „ nu are nicio legătură, eu sunt părintele acestui copil.” Dacă ați gândit asta, atunci în ce poziție de autoritate ar trebui să fie un adult față de voi, pentru ca voi să acceptați lovituri din partea lor ca modalitate de a vă corecta un comportament? Vă voi lăsa să vă răspundeți singuri la aceste întrebări.

Trăirile emoționale ale copilului nu ne aparțin

„Nu mai plânge. „Nu fi supărat”.
Ca părinți, avem intenția de a ne proteja copiii de tot ceea ce le poate produce o emoție negativă. Acest rol este extrem de important, dar trebuie să se oprească în momentul în care copilul are deja experiența acestei emoții. Ceea ce putem face, în momentele în care copilul are experiența emoției negative este să îl ascultăm și să îl oferim modalități alternative de management al emoției. De ce alternative? Poate că noi, ca adulți, avem un mod care funcționează de a ne manageria emoția, iar copilul nostru ar putea beneficia, urmându-ne exemplul. Poate da, poate nu. Să presupunem că emoțiile sunt obiecte care trebuie manipulate, iar noi avem la dispoziție în acest scop o ladă cu scule. Să presupunem faptul că avem de bătut un cui. În lada noastră cu scule există o piatră mare și plată, numai bună de bătut cuie. În momentul în care noi îi dăm copilului această piatră mare și plată, îi luăm necesitatea de a căuta un ciocan în lada proprie. Da, va bate cuiul, dar nu în cel mai simplu mod posibil, nu într-un mod care să fie caracteristic lui. Dar dacă luăm ad literam această metaforă, vom spune că noi, de fapt, nu îi dăm copilului o piatră plată, ci un ciocan. Poate copilului nostru îi este mai ușor să bată cuiele cu o piatră plată. Ca atare, putem să facem următoarele lucruri pentru copilul nostru: ori să batem de-a lungul vieții cuiele și cu ciocanul și cu piatra plată, ajutându-l să identifice în ce manieră îi este mai ușor să o facă, ori să îi așezăm uneltele în față și să îl invităm să le încerce pe amândouă, ghidându-l în proces, nu bătând cuiul în locul lui.
Modul în care noi ne manageriem emoțiile ne reprezintă pe noi, ca și cumul de experiențe de viață, de expuneri, de cunoștiințe înmagazinate. Noi putem aplica aceste principii și strategii tocmai pentru că, într-un proces îndelungat ne-am dat seama de ceea ce funcționează foarte bine pentru noi înșine. Reacția la emoție trebuie croită după tiparul fiecărui om, căruia această emoție îi aparține. Modul în care copilul nostru reacționează la emoție trebuie, ca urmare, să îi aparțină.
Noi, părinții, nu avem puterea de a controla mediul copiilor noștri într-o manieră în care ei să nu se întâlnească cu emoție negativă. Avem însă puterea de a le fi alături, atunci când situația o cere și de a le da uneltele necesare pentru a face față emoțional situațiilor dificile.

Copilul NU este reprezentarea noastră, ci a SA

„Nu vezi? Toată lumea va vorbi despre tine.Te faci de rușine.”
„Te vede toata lumea!”.
„X-ulescu nu face așa ceva, el este un copil bun și ascultător.”
Copilul nu ne poate face de rușine. Un copil care nu are curajul de se manifesta, care nu are îndrăzneala de a-și înfrunta uneori liderul, de a-și încerca limitele, de a-și asuma riscuri, este un copil căruia îi este frică să încerce să devină el însuși.
Modul în care ne protejăm copiii nu trebuie să fie restrictiv. Protecția se manifestă prin atenție, îndrumare, sprijin necondiționat, iubire, calm și înțelegere. Faptul că ne protejăm copilul nu trebuie să îl îndepărteze de orice aspect care îi poate face la un moment dat rău.
Să dăm cel mai dificil exemplu. Cum îți înveți adolescentul să iubească? Prin expunere și îndrumare. Dar dacă, până în acest moment, nu te-ai gândit nicio clipă la faptul că, privindu-te pe tine și pe cei din jur, copilul tău va învăța să iubească? Dacă acest copil nu a fost expus niciodată la un conflict sau din contră, i se pare că relațiile trebuie să fie extrem de conflictuale, cum vei proteja adultul în formare de eșec, de suferință, de melancolie, de deznădejde, de dezamăgire?
Vom putea începe să devenim mentori în momentul în care ne conștientizăm propriile neajunsuri și incapacități. Copilul caută într-un părinte un ghid, un sprijin, un om puternic. De multe ori, confundăm acest rol cu unul în care noi modelăm și setăm parametrii corecți în care acest copil trebuie să crească și să se dezvolte. Rolul, în sine, este destul de simplu. Forța, sprijinul, îndrumarea de care un copil are nevoie apare atunci când acestuia i se permite să exploreze în perimetrii de siguranță care devin cu timpul din ce în ce mai extinși, până în punctul în care, copilul devenit adult reușește să se dezvolte făra teama eșecului. Un părinte care exercită prea mult control îi ia copilului său capacitatea de a se descurca cu succes în momentele în care va fi nevoit să ia decizii singur.
O decizie luată „singur” implică o hotărâre în care se urmărește propriul bine, într-o manieră în care binele individual nu le face rău celor din jur. Pare mult prea complicat pentru gândirea unui copil? În fiecare moment, încercăm să învățăm copilul să ia decizii etice, care să nu îi pericliteze independența. Cum? Simplu. În parcul de joacă, vrem ca micuțul nostru să împartă jucăriile, dar în același timp să nu renunțe la ele în favoarea celorlalți și spre frustrarea lui. La școală, vrem ca el să aibă note bune, dar să fie odihnit, fericit și împlinit. În adolescență, vrem ca el să reușească cu succes, să exceleze atât în mediul academic, cât și social, fără a avea comportamente neadecvate. Vrem să experimenteze, dar făra excese. Vrem să își cunoască limitele, fără să le încerce. Îi vrem, ad literam, binele absolut. Practic, în fiecare moment din educație, ne expunem propriile principii și doleanțe în modul în care ne învățăm copilul să reacționeze și să interacționeze. Avem așteptări setate de parametrii impuși, de reacția la modul de răspuns și grade diferite de flexibilitate parentală. Există o caracteristică comună a majorității părinților, și anume, dorința de a ne vedea copiii adulți de succes (orice ar reprezenta succesul pentru fiecare dintre noi).
Copilul poate să devină un adult de succes doar dacă își raportează reușitele la propriul sistem de valori. Învățând copilul să își creeze un sistem de valori propriu, flexibil, la care se va putea raporta pe viitor, este mult mai util decât să îi dictăm constant parametrii proprii.

Pe scurt. A fi părinte nu este un sacrificiu sau o pedeapsă, este o poziție de mentor și sprijin necondiționat, un drum parcurs împreună cu copilul tău, de-a lungul căruia, învățați simultan diferite aspecte ale vieții, voi, de data aceasta, din poziția de părinte.

Articol de dr. Sandra O’Connor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.