Unde fuge timpul?

articolmare

Imediat după naștere am început să mă întreb unde fuge timpul, de ce nu reușesc să fac aproape nimic din ceea ce făceam înainte pentru mine: băi lungi, ore întregi petrecute pe internet sau doar lucrând la calculator, lecturi interminabile sau ieșiri cu fetele. Ei bine, după un an și jumătate sunt capabilă să îmi răspund. Timpul meu fuge prin parc (și o face din ce în ce mai bine), mă strigă râzând “mabi, mabi” de fiecare dată când face ceva interesant sau chiar atunci când nu reușește să facă ceva, îmi cere lapte seara, mă strânge în brațe și râde când mă uit atent la el.

E drept, trebuie să recunosc că am încă momente în care nu îmi înțeleg propriul răspuns, dar sunt din ce în ce mai puține. Știu sigur că timpul nu dispare, nu se evaporă, el se transformă. În ce se trasformă? În timp frumos, plăcut, în timp pe care nu l-ai da pentru nimic în lume, așa greu cum e uneori, nu l-ai schimba. Va fi uneori foarte dificil, dar mereu frumos. Se transformă în timp în care îi săruți piciorușele ce-ți par de multe ori prea reci, în timp ce râzi de năzbâtiile lui, apreciezi orice cuvânt rostit stâlcit (pentru el a fost un efort), orice încercare de a-ți explica ce vrea, sau pur și simplu, timp în care îi ștergi năsucul și suferi tu muuuult mai mult decât el.

Într-un moment în care mă plângeam că mi-e greu, cineva mi-a spus că plâng degeaba timpul trecut. Timpul trecut e bun trecut, e dat și nu se mai întoarce, Știam și eu asta, dar parcă vocea altcuiva sună altfel.

Multe lucruri m-au speriat atunci și am convingerea că din toate am învățat câte ceva. Mi-am propus să mă schimb, să fiu “altă persoană”. M-a ținut puțin , apoi am revenit la eu cea veche (mult mai repede decât mi-aș fi dorit), crezusem o vreme că sunt aceeași mamă sensibilă, firavă, dispusă oricând să izbucnească în lacrimi. Mi-a trebuit ceva vreme să cunosc cu adevărat noua persoană, cea care luase locul celei vechi, să îi pricep noile obiceiuri, graba, viteza cu care era nevoită să facă treburile casei, dușul, machiajul, grija pe care o nutrea înauntrul ei, transformarea, partea frumoasă a sufletului ei. Am ajuns să îi ofer și așteptării o altă dimensiune, așteptării ce ne creează mereu o stare de disconfort, indiferent dacă așteptăm un colet, iubitul, nota de la examen, sfârșitul publicității sau trenul pentru a merge în vacanță. Am ajuns să aștept relaxându-mă, să mă simt bine privind cum irisul lui mic, de un maroniu-verzui, moștenit de la tatăl său, “se dă peste cap”, o dată, a doua oară și apoi pleoapa lui gingașă se închide. Pentru prima dată așteptarea mă relaxa, e drept aveam și bună dispoziție, la rândul meu așteptând să mi se întâmple același lucru. Dormeam simțindu-i respirația. Nu era un somn odihnitor, dar mă încărca cu energie, cu iubire, simțeam ca trăiesc și o fac în cel mai plăcut mod.

Maternitatea m-a ajutat să mă dezvolt, să cresc și să simt cu o mai mare intensitate, nu doar să cred că sunt unică, irepetabilă, modificată :), pregătită pentru a răspunde din toată inima atunci când sunt strigată în parc sau prin casă mama, până la adânci bătrâneți. Îmi zic cu tărie și hotărâre că pot să fac asta. Pot să mă autodepășesc, pot să înving, pot să fac ce vreau, căci femeia din mine poate. O mamă poate, trebuie doar să își dorească. Eu am decis că merită să încerc.

– Articol de Veronica Sandor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.